Ernesto Sabato – Înainte de tăcere

„Când mă plimb prin vreo piaţetă, privind nobleţea dansatorilor, când văd acele trăsături inefabile care tresar în faţa unui cer zbuciumat de furtună, sau când îi văd pe cei care tremură pronunţând cuvinte sublime, mă gândesc la nefericirea oamenilor predestinaţi Frumuseţii, dar siliţi să supravieţuiască în banalitatea acestei culturi, în care ceea ce era o dată simţire a degenerat în diversiune grosolană, trist epilog al unui secol sfâşiat între delirurile raţiunii şi cruzimea armelor.

Fiinţa umană se simte atrasă atât spre creaţie, cât şi spre distrugere, iar acum ne aflăm în unul dintre aceste momente. Trăim ca şi cum am fi ajuns la ultimele margini ale existenţei.

Astăzi nu numai că traversăm o criză a sistemului capitalist, ci şi o criză a unei întregi concepţii despre lume şi viaţă, bazată pe zeificarea tehnicii şi a exploatării omului.

Materializarea Universului, legitimă pentru poliedre şi reacţii chimice, a fost dramatică pentru supravieţuirea viitoare a omului.

Înnebuniţi de supradezvoltare, am comis grava eroare de a ne pierde fiinţa originală, imitând imperiile maşinii şi ale delirului tehnologic.

O dată ce logosul s-a tehnicizat, procesul de industrializare a mers în paralel cu perfecţionarea mijloacelor de tortură şi exterminare.

Hannah Arendt afirma pe bună dreptate încă din anii 50 că cruzimea acestui secol va fi de nesuportat.

O dată eşuat comunismul, s-a răspândit credinţa că alternativa era neoliberalismul. În realitate, asta e o afirmaţie criminală, deoarece e ca atunci când într-o lume în care ar exista numai lupi şi miei s-ar spune: „Libertate pentru toţi, iar lupii să mănânce mieii”.

Se vorbeşte despre reuşitele acestui sistem, al cărui unic miracol a fost să concentreze în a cincea parte din omenire mai mult de optzeci la sută din bogăţie, în timp ce restul, marea parte a planetei, moare de foame în mizeria cea mai sordidă.

Atâtea valori distruse din cauza banilor, iar acum omenirea, care s-a dedicat în totalitate creşterii economice, nu-şi poate adăposti oamenii.

După cum se pare, demnitatea vieţii omului nu a fost prevăzută în planul globalizării. Neliniştea e singurul lucru care a ajuns pe culmi niciodată bănuite.

Este o lume care trăieşte în perversitate, unde unii, puţini, îşi contabilizează câştigurile pe seama amputării vieţii imensei majorităţi.

S-a ajuns la apariţia unui biet om, care aparţine lumii dezvoltate şi care are acces la nenumărate produse dintr-un supermarket.

Şi, în timp ce acel sărman nefericit doarme liniştit, închis în fortăreaţa lui de aparate şi ciurucuri, mii de familii trebuie să reziste cu un dolar pe zi. Marginalizaţii de la marele banchet al economiştilor se numără cu milioanele.

Când lumea supradezvoltată o va lua la vale cu toţi roboţii şi toată tehnologia, pe calea exilului, atunci omul îşi va recupera unitatea pierdută.

Se poate, când ne vom trezi din acest coşmar sinistru, când un gol de umanitate ne va durea în piept, ne vom aminti că am fost odată cei despre care Renée Clar spunea: destinul lor este sinuos, nu glorios.

Şi eu am vrut să fug de lume. Voi m-aţi împiedicat, cu scrisorile voastre, cu cuvintele voastre de pe stradă, cu abandonul căruia i-aţi fost sortiţi.

Atunci vă propun, cu toată seriozitatea ultimelor cuvinte spuse în viaţa asta, să facem un compromis: să ieşim în spaţii deschise, să ne asumăm riscul pentru celălalt să aşteptăm, lângă cel care îşi întinde braţele către noi, ca noul val al istoriei să ne trezească.

Să fie ceva pentru care merită totuşi să suferi şi să mori: o comunitate între oameni, un pact între învinşi. Un singur turn, da, dar scânteietor şi indestructibil.

Poate că deja acest lucru se întâmplă, subteran şi silenţios, aşa cum fac mlădiţele care palpită sub pământul iernii.

În vremuri obscure ne ajută cei care ştiu să meargă prin întuneric. Să vă gândiţi mereu la nobleţea acelor oameni care răscumpără omenirea, prin moartea lor.

Ei ne dăruiesc valoarea supremă a vieţii, demonstrându-ne că obstacolul nu împiedică istoria şi amintindu-ne că numai omul poate cădea în utopie.

Numai cine va fi capabil să încarneze utopia va fi apt pentru bătălia decisivă, aceea de a recupera partea din umanitatea pe care am pierdut-o.

Nu vreau să mor fără să spun aceste cuvinte.

Nu putem să ne scufundăm în deprimare, pentru că, într-un fel, este un lux pe care părinţii copiilor care mor de foame nu şi-l pot permite.

Şi nici nu e posibil să ne închidem de fiecare dată cu lacăte mai mari în căminele noastre.

Trebuie să ne deschidem în faţa lumii. Să nu credem că dezastrul e în afara noastră, ci că arde ca un foc în sufrageria din casele noastre. Ne sunt în pericol viaţa şi pământul.

Astfel, solidaritatea dobândeşte un loc decisiv în lumea asta fără cap şi coadă, care-i exclude pe cei diferiţi. Atunci când o să fim responsabili de durerea altora, implicarea noastră ne va da un sentiment care ne va situa deasupra fatalităţii istoriei.

Dar mai întâi va trebui să acceptăm că am eşuat. Altminteri vom ajunge să fim târâţi de către profeţii televiziunii, de cei care caută salvarea în panaceul supradezvoltării. Consumismul nu este un substitut al paradisului.”

Ernesto Sabato – Înainte de tăcere

Publicat de | 2016-11-06T22:04:28+00:00 23 februarie 2015|Citate, Premeditate|

Spune ceva frumos